Augustin Cupsa

Ionuca,

m-am apucat să-ți scriu de pe drum pentru că tot timpul vrei să afli ce mai fac și ce s-a mai întâmplat, mai puțin dimineața devreme, când mergem la grădiniță, iar atunci ne prefacem că suntem treji, deși în spatele ochilor deschiși încă mai dormim și ascultăm cântecele lui Henry Des pe CD, iar tu privești pe geam, de pe scaunul din spate, numeri copacii sau clădirile, sau doar lași culorile să treacă, poate urmărești un cățel care trece de pe un trotuar pe altul, trăgând după el un om somnoros, cu pantaloni prea scurți și șosete desperecheate. Și eu conduc și mă întreb unde și cum se așează toate imaginile care trec prin ochii, tăi, și ce-o să faci cu ele când o să fii mai mare, când o să le încerci să le apuci din urmă, ca pe niște peștișori colorați, dar neclari, care fug să se adăpostească sub o țiglă boltită de pe fundul bazinului, așa cum făceau carașii japonezi, strălucitori și portocalii, pe care i-am descoperit într-o fântână de la o răscruce pustie, cu două drumuri ce o urcau printr-un sat de munte, mai sus de Grenoble, iar tu avea o rochiță vernil și sandale roz și râdeai lângă cișmea, udă toată de apă, și atunci mă apuc să-ți spun câte o poveste scornită sau ce-ai mai făcut prin somn, cum ai dat din picioare, sau inventez că te-ai răsucit cu capul invers în cap, că îți ținea picioarele ca o broscuță, sau chiar mi-ai tras un ghiont în coaste, iar asta te face tot timpul să râzi în hohote. Așa că uneori mai exagerez, mai îngroș rândurile, mai pun în poveste un cuvânt fisitichiu sau altul care țopăie, face bum-bum-bam, eu gesticulez din mâini și nu-mi pasă că lumea de alături de uită la mine pentru că îmi place tare mult când râzi. Și nici nu mi-am imaginat vreodată că o să fii atât de râzăcioasă, iar eu o să am atâta de inventat.

Ei bine, asta e o poveste aproape toată adevărată și doar un pic inventată. Pentru că oamenii tot timpul inventează când vor să spună adevărul. Și atunci când vor ca lumea să creadă că e chiar adevărul, spun că e adevărul adevărat, ceea ce înseamnă că există și un adevăr neadevărat. Iar alteori spun adevărul gol – goluț. De parcă noi am ști vreodată ce e adevărul și cum arată dacă ne-am întâlni cu el. Darmite să-l mai vedem și gol goluț, umblând pe stradă, cred că am lua-o cu toții la goană. Sau poate ar fi invers, el s-ar rușina de noi și s-ar ascunde.

Probabil că de asta adevărul nu se arată niciodată gol goluț.

*******

Despre gară o să-ți spun doar că era caldă și prăfuită, n-am mai rămas din ea decât pojghița unei amintiri, prăfuită și ea, când ajungeam în București, copil fiind, cu mama sau cu tata, sau cu amândoi, și totul mi se părea de necuprins cu mintea, și tot drumul mi se părea o aventură, mai ales ultima parte, de când treceam de biserica în ruină și de groapa de gunoi peste care pluteau pescărușii și țipau, iar mai încolo șirurile lungi de blocuri, era o senzație ciudată, de nerăbdare și de teamă, pentru că mergeam în capitală, la Gara de Nord, iar acum mi se pare un loc mic și ponosit după ce atâția ani am schimbat trenuri în Gare du Nord sau Gare de l`Est, făcând naveta prin Ile de France și mai departe, prin Franța. Poate nu-ți aduci aminte dar și tu ai umblat ceva cu trenul prin Paris, când am fost la Catherine, în L`Isle Adam, sau la Bouffemont , sau când mergeam vara la Compiegne, ba și mai departe la Lyon și la Grenoble, când am lucrat peste vară acolo și stăteam într-o casă înconjurată de pini înalți, și de atunci tu mă întrebi de fiecare când plec undeva cu treabă dacă mă duc la casa de lemn. Și mai înainte de asta ai umblat cu trenurile, cu RER și metrourile prin Paris, cu transilienul la Melun și la Coulommiers, pe atunci nici nu te născusei încă, erai în burta mamei, și noi umblam mult prin Ile de France, ba să-mi găsesc de lucru, ba să aranjez niște acte, dar asta sigur nu-ți aduci aminte pentru că pe vremea ai nu aveai altă treabă decât să plutești ca un peștișor colorat sau mai bine zis ca o broscuță și să faci hoola hop când te răsuceai și te dădeai peste cap, cu picioarele în sus.

Despre Pécs am aflat înainte să vin că i se spune orașul culturii în Ungaria și nu demult a și fost Capitala Culturală a Europei. Și înainte de asta, demult de tot, dar poate și mai de curând, i se spunea Cinci biserici pentru că prima catedrală din oraș s-a făcut cu piatra de la cinci biserici, pe care le clădiseră creștinii la începuturi. Am citit despre lucrurile acestea pe internet, despre casa lui Vasarely și despre moscheea Pașa Qasim, despre turnul televiziunii și despre fabrica de porțelanuri Zsolnay, dar după ce o să le văd cu ochii mei, o să știu să-ți spun și mai multe.

********

După ce m-am suit în tren și am văzut că era atât de multă lume, cum nu credeam că o să fie într-o zi de miercuri, într-un tren care de abia mai există, l-am întrebat pe naș dacă n-aș putea să stau singur în compartiment.

Am văzut de-a lungul timpului multe feluri de nași și acum m-am mai ales cu unul. Nașul condescendent, nașul blazat, nașul care plutește visător de-a lungul coridorului, indiferent dacă mai apare vreun călător sau nu, dacă asta e sfârșitul Căilor Ferate Române, vagoane goale care merg către nicăieri, în timp ce el lustruiește cu flecurile linoleum întins de-a lungul podelei, se îndepărtează privind pe sub gene peroanele prăfuite, parcă le-ar plânge de milă.

Mai întâi nu mi-a răspuns, a trebuit să mă țin după el. - Știți cumva, la mine e gol, dar se mai suie cineva pe parcurs?

Tăcere lungă, lungă, meditativă

- Sigur se mai suie cineva.

Hmmm. Asta nu mă ajută cu prea mult.

Căile Ferate Române pot să privească cu încredere în viitor, vor mai avea un călător, dar eu încerc să mă ocup de viitorul meu pe termen scurt. Am 14 ore de făcut până la Budapesta și singurul companion pe care îl accept o să fie cartea Lydiei Davis. Ieri seară, când a fost Dan pe la noi, mi-a adus cel de-al doilea volum din integrala de proză tradusă la Vellant. Unele texte sunt atât de scurte și de simpatice, încât ți le-aș putea citi și ție acum. Îți transcriu mai jos unul și vreau să-mi spui ce ai înțeles din el și dacă te-a făcut să râzi măcar un pic.

Samuel Johnson e indignat:

că Scoția are atât de puțin copaci.

******

Aici, în tren, aș putea parafraza proza Lydie Davis cam așa

Nașul din tren e îngândurat:

că toate gările rămân în urmă

Nu știu cum o să mă înțeleg cu acest fel de proză cam ciudată, dar o carte e întotdeauna un bun însoțitor de drum. Dacă n-ai chef să citești din ea, poți foarte bine să-ți pui cartea sub cap și să dormi pe ea, asta în cazul în care nu e cumva vreo ediție princeps sau cartonată. Sau să ți-o pui deschisă pe creștet, cum făcea Furnica din poveștile noastre când voia să-i intre ideile în cap, în povestea pe care am inventat-o pentru tine și tu ai spus că neapărat o furnică trebuie să aibă un cățel.

Dar poate nici n-o să citesc mare lucru, pe drum o să-ți inventez niște povești. Sau măcar mesaje, poezioare, glume, cuvinte împerecheate, rime înnodate și gânduri desperecheate ca niște șosete uitate pe calorifer. Cum ar fi povestea Motanului Mâncăcios, pe care l-am inventat după ce te-am văzut în poză, pe telefon, cu urme de sos de la spaghete pe gură și pe sub nas.

Și oare ce urmează să facă el? Unde o să meargă? Și ce o să descopere? Și ce prieteni o să găsească pe drum? Trebuie să-mi dai niște idei.

O idee bună

Iese întotdeauna din gura unui copil

*****

Încă n-am rezolvat cu compartimentul meu de dormit. Mă țin după nașul indiferent și insist cu întrebările – Se poate să rămân singur în vagon? Până la urmă se milește de mine și mă învrednicește cu un răspuns.

- Ei, da, faci și tu cinste cu o cafea, mi-a zis, pe urmă a plecat fără să-mi lase impresia că aștepta cu adevărat ceva de la mine, dar nici că ar fi făcut ceva ca să-mi păstreze locul neocupat.

Trenul a ajuns la Brașov și am constatat că între timp s-a întunecat. În compartimentul de lângă mine s-a suit un american tânăr, care trântește lucrurile în cușetă, iese pe coridor și dă cu ușa de perete, apoi mi se pare că vorbește și râde de unul singur. Oare ascultă niște povești de copii la căști? Sau și le aduce aminte?

Când ne ciocnim pe coridor, rânjeste timid cu niște dinți mari ca un iepure de câmp, rătăciti la oraș.

Îmi aduc aminte cu recunoștință de nașul indiferent și-mi propun să-l caut ca să-i fac cinste pentru că într-adevăr a vegheat la binele și la confortul meu, deși atunci nu l-am crezut. Îmi încalț pantofii și ies iarăși pe coridor. Nu dau de nimeni, dar în dreptul unui compartiment cu ușa deschisă, sunt tras înăuntru de două ucrainience, la prima vedere, mamă și fiică. Amândouă sunt înfofolite, măicuța și-a luat un cojocel pe ea și și-a înnodat basmaua pe deasupra urechilor. Nu înțeleg ce spun, dar îmi dau seama că se plâng de frig. Din cauza aerului condiționat care emrge fără oprire

Când în sfârșit dau de naș, îi explic problema și el, cu același aer senin, oprește cu totul climatizarea: Oricum e seară acum, zice, se face răcoare.

Dacă i-aș spune peste o oră – Dați temperatura la 18 grade, ar roti termostatul la loc și apoi și-ar vedea de treabă. Îi reamintesc de datoria mea. O cafea, dacă vrei, îmi răspunde imperturbabil. Îi spun să facă două cafele, eu iau una, mai mult de formă, și îi las tot restul.

*****

Am citit pe pagina centrului cultural Zsolnay un interviu cu un scriitor albanez, rezident cu ceva timp în urmă, ca a ajuns la concluzia că scrisul e invers proporțional cu mărimea orașului în care ești găzduit. Prima dată el a fost le New York și de abia dacă a scris ceva. Apoi la Paris, a început să se urnească, apoi la Viena, la Split și la Pecs, și de fiecare dată a fost tot mai productiv.

Lydia Davis spune că scrisul ei e ca niște zgârie nori: înconjurați de întinderi de pagini albe. Uneori sunt doar câteva rânduri, alteori o jumătate de pagină. Cupluri care îmbătrânesc îmbufnate, vecine înverșunate, familii care străbat statele americane fără să afle nimic unul despre celălalt pentru că deja știau totul unul despre celălalt. Două femei care stau pe margine lacului Adirondack și discută de un băiat din trecut, despre o întâlnire ratată. În timp ce stau pe scaune Adirondack.

Stilul Adirondack înseamnă făcut din bucăți.

Încet încet îmi dau seama că pierd rânduri sau pierd bucăți. Dau pagina, mi se face somn în ochi în timp ce citesc, întunericul văilor prin care gonește trenul invadează compartimentul. Înainte să adorm apuc să mai înregistrez un singur lucru.

O informație sigură de la Herodot:

Asta e tot ceea ce se știe despre peștii din Nil:

*****

Am ajuns în Pecs. Aici e un mic paradis, rezidențele se țin în Centru Cultural Zsolnay, dar paradisul și liniștea își întind rădăcinile în multe drame, dramele se ascund în pământ, putrezesc și îngrașă pământul din care ies iarăși flori, iarăși iarbă.

Istoria a început pe aceste coline pe la 1850, cu o fabrică de ceramică, de la Vilmos Zsolnay, fiul lui Miklos, care avea un magazin de porțelanuri în Pécs și la un moment dat a cumpărat o mică fabrică de cărămidă de pe colinele din estul orașului. Fabrica i-a lăsat-o moștenire lui Ignac, băiatul cel mare, care s-a chinuit ceva cu fabrica, iar Vilmos s-a ales cu negoțul la magazinul din oraș. Au fost vremuri grele la început. Când avea bani, Vimos îl împrumuta pe Ignac ca s-o scoată la capăt cu producția. Ignac a ridicat un furnal pentru ceramică și până la un punct a reușit să se descurce, a început să ardă argila și caolinul, ca să facă din ele ceramică și porțelan, apoi într-o zi a plecat la București cu soția lui, unguroaică din Transilvania, și nu s-a mai întors niciodată acasă. Dar a continuat să facă ceramică.

I-a vândut fabrica fratelui mai mare. Dintr-un furnal Vilmus a făcut șase, din câteva rotative de olărit a ajuns la 120. Vimos era ambițios și niciodată nu se mulțumea să bată pasul pe loc, a adus meșteri și artiști din străinătate, și-a trimis muncitorii la fabricile de porțelan din Europa ca să prindă meserie și să aducă acasă meșteșegul și tehnicile moderne.

În vremurile cele mai bune fabrica avea 700 de angajați. I-am văzut într-o poză din muzeul familie, un roi de bărbați în costume, femei cu cămăși albe și broboade pe cap, fete și băieți cu buchete de flori de câmp în brațe.

Și nici unul nu zâmbește.

*****

Nimeni nu zâmbește în nici o poză din muzeu, nici familia de proprietari, nici angajații. Doar Julia, fiica lui Vilmos, e surprinsă râzând lângă un basorelief în lucru. Poza nu e bună pentru că e mișcată, iar saturația de albă e supradozată, apoi nici zâmbetul n-ar fi trebuit să fie acolo, desigur Julia nu se aștepta să fie fotografiată în acel moment. Iar poza probabil că n-ar fi fost arătată niciodată străinilor, poate n-ar fi păstrat-o deloc, nici măcar pentru familie. Dar cum nu sunt prea multe poze din acele vremuri, nu le-a rămas decât să o excpună și pe aceasta în muzeu.

Dacă oamenii nu zâmbesc în fotografii, asta nu înseamnă că mai demult erau mai triști sau mai puținveseli decât acum, cred că pur și simplu nu era obiceiul să zâmbești în poze. Apoi să-ți imprime figura pe un carton și ea să rămână acolo zeci și sute de ani, asta nu era tocmai cel mai obișnuit lucru din lume. Oare ce avea să facă ceilalți cu figura ta? Nici măcar nu te cunoșteam, iar tu ai fi rămas să zâmbești de unul singur într-un sertar.

Pozele de regulă erau bune să identifice o persoană, îi confirmau rangul sau statutul, înregistrau o stare de fapt. La început pozele de față erau bune pentru pașapoarte și cărți de identitate, pentru documentele oficiale, cum ar fi fost să-i arăți statului mutra ta cu gura până la urechi?

*****

Mai tâziu a a apărut și zâmbetul. Zâmbetul din poze se pare că a fost inventat în America, după război.

S-a constatat că produsele însoțite de o față zâmbitoare se vând mai bine decât cele în care nu apare niciun surâs. Mușchiul zigomatic e unul dintre cei mai importanți mușchi ai zâmbetului, bazându-se pe studiul său, oamenii de știință pot să deceleze dacă un zâmbet e autentic sau forțat.

Oamenii care sunt zâmbitori vând mai bine. Când vând mai bine, oamenii sunt mai zâmbitori.

Industria stomatologică din Statele Unite a luat un având extrordinar. Să-ți faci dinții alb – porțelan e la fel de important cum e să te trezești dimineața din pat.

Diferența dintre porțelan și ceramică se reduce esențial la materialele prime și la temperatura de ardere, care e net superioară în cazul porțelanului. Porțelanul se face în principal din caolin, dar în compoziție mai intră și alte prafuri și pulberi, chiar și cenușă de oase.

La început, când nu aveau posibilități de transport și contracte, familia Zsolnay se baza doar pe minereuri, roci și pulberi cu extracție locală. Sunt multe coline în Ungaria, dar niciun munte.

În schimb aici erau niște mlaștini de lut, întinderi de lut, pe care bălteau apele. Balokany se numește un astfel de loc. Ceea ar putea să însemne mlaștini sau Hanul lui Balu sau conacul lui Balu, sau un cuvânt din liba turcă, iazul cu pești, Balikhane. Am descoperit asta pe o plăcuță de pe zidul fabricii, când făceam o plimbare pe drumuri de necunoscute, căutând să-mi adun gândurile pentru scris, pentru că întotdeauna reușesc să-mi pun mintea în mișcare atunci când fac pași.

Asta pentru că multă, multă vreme, bărbații au fost vânători, umblau și se gândeau: cum să pun mâna pe pradă?

******

Balikhane, balta cu pește. Balikhane.

Mi-am amintit instantaneu că atunci când erai mai mică am făcut un drum lung cu mașina, tu stăteai în spate, pe scaunul copilului, Laura îți cumpărase un balon în forma de zebră care plutea pentru că era umplut cu heliu. Era ceva mai mult decât un balon, dar tot un fel de balon, cel pe care-l aveai tu și era mai frumos decât toate celelalte. Așa că nu se poate numi simplu, balon, ca orice amărât de balon.

Se numea Balugan. A trebuit să înțeleg că balugan era un obiect plutitor care avusese demult de tot, în preistorie, un strămoș balon, dar de atunci specia aceasta evoluase atât de mult, încât nu balugan nu-și amintea despre rudele lui îndepărtate decât faptul că știau să zboare. Până am ajuns la destinație, ai spus balugan de câteva zeci sau sute de ori. Te amuza foarte tare și te amuza că eu ți-am spus la un moment dat că îmi faci capul ca un clopot dacă o să tot spui balugan. Te-ai oprit și m-ai privit serioasă, clipind din ochișori, așa cum faci tu când ceva te miră sau ți se pare că în lume există un lucru despre care merită să afli ceva.

-          Cum e capul ca un clopot?

-          Uite, așa, ți-am arătat cum se bălăngăne și scoate un sunet gol.

Știai că glumesc și asta ți se părea și mai amuzant. Bineînțeles că a început să mi se pară și mie. Am râs toți trei și eu am continuat să conduc.

Apoi tu ai luat-o de la capăt. Băgai zebra la fund, o împingei de cap, așa cum vrei să scufunzi un pepene în apă ca să se răcoarească, apoi balonul se ridica la loc și plutea în dreptul scaunului.

Balugan. Capul meu ca un clopot.

*****

Vimos a avut trei copiii: Teréz, Julia și Miklos, ei au dezvoltat pirogranitul, o ceramică ultrarezistentă, care a ajuns să fie folosită în tot Imperiul Austro-Ungar, să decoreze clădirile de patrimoniu, să pună țiglă de ceramică pictată pe Parlamentul de la Budapesta.

Julia a fost o adevărată artistă, ea a introdus elemente decorative persane și japoneze.

Pe vase și pe platouri picta crizanteme cu petale răsucite, luate de vânt. Păsări din pădurile din împrejurimi sau din țări îndepărtate.

Un cocor cu pene de culoarea teracotei încinse care își întinde ciocul după o broască țestoasă.

Julia strângea bonete cu motive populare, broboade și alte veșminte, din satele din jur, din comunitățile maghiare, croate, de la bosniacii catolici, apoi folosea motivele în propriile desene de pe ornamentele de ceramică. Era o fată a locului și torcea în fusul ei firele pământului. Soțul ei era arhitect din Polonia, dar în scurtă vreme după ce a cunoscut-o pe Iulia, și-a lăsat baltă și țară, și meseria, ca să vină la fabrică, să deseneze machete și să proiecteze ștanțe și machete, după care se turnau decorurile din ceramică.

Ca în toate țările lovite de naționalizare, fabrica a intrat în proprietatea statului. 1948, anul Domnului din Europa de Est, de cutremur și de ruptură. Și de atunci nimic n-a mai fost cum era odinioară.

Acum nu se mai simte în aerul locului frustrarea și resentimentul, dar multă vreme peste curtea fabricii au plutit nori de cenușă. Pe atunci bătrânul Vilmos nu mai trăia, nici doi dintre cei trei copii ai săi. Doar Julia a prins acei ani grei, avea pe atunci 92 de ani, părul ei era alb și des ca un caier de lână, iar ochii ei priveau resemnarea, nu în fața sorții, ci a biologiei. Nu mai picta de ceva timp, doar când dormea, visa câmpuri de maci japonezi, crizanteme albe și indigo, șterse de vânt, brazde de noroi uscate, întinse până departe, în zare, unde pe vremuri se auzea muzica și jocul din sate.

*****

În Vinerea Mare reprezentatul frontului muncitoresc i-a arătat lui Tibor Mattyasovszky Szolnay ordinul ministerului și i-a cerut cheile fabricii. Tibor era nepotul lui Vilmos și unul dintre moștenitorii fabricii.

Oamenii sunt singurele animale de pe Pământ care își pot lăsa bunuri drept moștenire unul altuia, iar moștenirea face diferența semnificativă dintre noi și ei. Rândunica nu poate să-și lase cuibul puilor săi. Ursul nu-și poate lăsa vizuina ursuleților. Leul poate să-și învețe puiul cu să vâneze, să-i lase  moștenire o fibră tare în mușchi, dar nu poate să-i lase câmpul de vânătoare. Acolo fiecare o ia de la capăt.

Familia Zsolnay a fost luată prin surprindere de schimbare, deși știa de mișcările muncitorești încă din 1945. Totuși nu le venea să creadă că cineva era nemulțumit la ei în fabrică. Asta chiar dacă nimeni nu zâmbea în fotografii. Pentru că nici cei din familia Zsolnay nu zâmbeau în fotografii. Cei mai mulți dintre ei au fost arestați, iar supraviețuitorii n-au avut voie să mai pună piciorul în fabrică până la schimbarea regimului, în 1991. Lucrurile s-au întâmplat atât de repede, încât părinții luați pe sus și aruncați în mine, n-au mai avut timp să-și lase copiii în grija cuiva. Unii dintre micuț au ajuns în orfelinate îndepărtate din țară până ce rudele au început să-i recupereze.

Fabrica a fost reorganizată. Mai întâi au fost scoase din depozite toate vasele, serviciile de masă, lavoarele, cofițele, ulcioarele, tăvile și bibelourile din porțelan și au fost făcute praf în curtea fabricii. Toate aceste lucruri erau niște amenințări ascunse. Muncitorii se gândeau că reacționarii le-ar putea întoarce schimbarea sistemului.

Untiera pictată cu maci și flori de câmp a devenit un lucru periculos. Acest obiect nu-și avea rostul în noua epocă.

Întâi să vedem untul și apoi să vedem unde-o sta.

Untul trebuie să stea pe felia de pâine.

Și felia unde stă?

În mâna unui copil.

Asta da, nimic de zis.

Au urmat ceșcuțele de ceai, pictate cu flori de micșunele, platourile cu iriși, tăvile pentru pește. Toate acestea înseamnau timp. Timpul însemna să stai, să-ți iei un răgaz, să sorbi ceaiul și să te gândești la ceva, să iei masa în grădină, sub ramurile unui nuc, să vorbești cu prietenii în surdină și să uiți când se lasă seară.  Dar atunci nu mai era loc de răgaz, țara avea nevoie de hrană și de adăpost.

Se întindeau cablurile de curent dintr-o parte în alta a țării și lumina pătrundea în sfârșit în casele oamenilor. Multă vreme fabrica s-a salvat producând izolatorii de electricitate.

****

Dar declinul industriei Zsolnay a început după primul război mondial, de atunci a început să scadă mult cererea decorațiuni și ornamente, minele și locurile de exploatare pentru materiile prime au ajuns în afara granițelor, utilajele s-au uzat și au devenit neperformante, prețurile de producție au crescut, contractele s-au anulat.

Atât timp cât a fost războit au căzut ziduri de casă și oamenii au luat-o la drum cu zestrea în spate, sau într-o căruță, sprijiniți cu spatele de un sac de cartofi, speriați, obosiți și flămânzi, nu le mai ardea de porțelanuri și decorațiuni.

Statuetele și tăvile de porțelan, ceșcuțele, farfuriile și vazele au rămas în urma lor pe rafturi, în bătaia puștilor și a tunurilor. La fiecare salvă tremurau pe polițe, pe rafturi, lângă cărți, uitate și ele, apoi cădeau și se spărgeau în zeci de cioburi pe dușumele.

La un moment dat fabrica a intrat în faliment iar acționariatul s-a reorganizat. Au luat-o de la capăt, tot așa, cu materiale utile, izolatori, plăci de faianță, sobe și șeminee.

Tibor nu s-a necăjit că a pierdut fabrica, a zis: chiar mă simt ușurat că nu mai port povara unei asemenea responsabiltăți. (Nu era ușor să duci fabrica aceea în spate și statul a constatat destul de repede treaba asta.)

Dar ceea mă bântui și mă va bântui toată viața e că s-a destrămat familia, s-a întrerupt tradiția și s-au pierdut valorile artistice pe care le-am adunat

*****

În România avem o expresie creștinească, să devii oale și ulcele înseamnă să fi murit demult, de tot. Pentru că scrie în Geneză că din pământ venim și înapoi în pământ poposim.

3:19 Căci țărână ești

și în țărână te vei întoarce.“

Iar asta nu-i neadevărat nici din puncte de vedere biologic, deși explicația durează destul de mult și pare un pic cam complicată, dar ajunge la același adevăr.

Pe urmă, după ceva vreme, din pământ se face lut și din lut se fac vasele, oalele și ulcelele, dar durează și mai mult.

Trupurile devin vase, pământul naște iarăși forme. În fabrica Zsolnay brazdele s-au întors și viața a luat-o de la capăt. Spiritul acestor artiști e încă viu aici și e primitor cu cei care vin să creeze. Omul sfințește locul, e altă expresie de la noi, care îmi place și mai mult, fă din locul tău un rai.

Am simțit asta din prima noapte în care am dormit aici. Și am mai simțit ceva când am văzut astăzi galeria roz de ceramici și porțelanuri Zsolnay, toate aceste mici lucruri, pe care le adunăm în jurul nostru, aparent inutile și de multe ori demodate, fac dintr-o casă un cămin. Atâta timp că nu trag tunurile și puștile.

Am știut dintotdeauna dar n-am știut cum să spun că și de asta ne-am întors acasă din Paris. Pentru toate lucrurile pe care le lăsasem pe rafturi și știam că pot să fac din ele o casă.

*****

Sărac m-am născut și sărac o să rămân, a zis tata după ce și-a dat seama că Statul n-o să ne mai dea înapoi mica lui bucată din ce i-a fost naționalizat familiei sale. Nu s-a plâns de trauma aceasta, dar trauma are o atmosferă a ei, care se transmite dincolo de cuvinte, e ca un câmp electrostatic, ca radiația magnetică a Cosmosului.

Ieri am fost cu Gabriella Koszta la o prelegere despre trauma transgenerațională, la Centrul Cultural Evreiesc, și am înțeles chiar și în maghiară cum și din ce se face atmosfera traumei. O știam de acasă și nu mai era nevoie de cuvinte ca să o simt. Adevărul că nu regretul după bunuri se transmite de la o generație la alta, ci sentimentul izgonirii, al loviturii, al amenințării de viață. Al temerii pe care ți-o provoacă cei care se reped din senin asupra ta, care dospeau în întuneric lovitura. Speriat de toți și prăpăstios vei rămâne, stingher și străin, odată ce ai aflat cum se năpustesc unii oameni asupra altora, doar că să le ia ce au adunat.

Ca și tata, eu am rămas alături oamenii simpli și nevoiași. În Paris, în micul meu cabinet de policlinică socială, am văzut atâția oameni săraci, imigranți africani, veniți din războaiele lor, chinuiți și maltratați de alții, victime de război, azilanți politici, Franța a adunat generații de refugiați după fiecare conflagrație de pe mapamond, din Iran, din Armenia, din fosta Yugoslavie, din Georgia. Am vorbit cu oamenii aceștia, am stat pe lângă ei, le-am spus ceva bun sau mi-au spus ceva bun. Martor tăcut sau sfătuitor avizat, serile mă întorceam cu mâinile în buzunar acasă. Eram și eu unul dintre toți acei oameni cu griji și probleme fără însemnătate în fața lumii. Iar pe atunci tu erai tare mică, stăteam în pragul ușii de la grădiniță și îi făceam semn lui Kahina să mai stea un pic, să nu te strige că am venit, mă uitam la tine cum alergai prin curte cu ceilalți prichindei, vă învârteați într-un carusel de floarea soarelui și vă luați de mâini și vă roteați, iar la un moment, când mă vedeai, le dădeai drumul la mâini și veneai tum tum tum către mine.

*******

Tot aici, în spațiul fostei fabrici Szolnay sunt și căminele facultăților de arte plastice și de muzică. Cei mai mulți studenți sunt în sesiune și repetă de zor pentru examene, așa că atunci când ies să fumez, sunt înconjurat de muzică, de sunete de trompete, de flaute și de vioară, bucăți muzicale care se întrerup și se reiau până la obsesie. Am nimerit de Rusaliile catolicilor, în weekend până luni, campusul s-a golit, am umblat pe aleile fostei fabrici, printre coșurile înalte ale vechilor cuptoare, prin parcul amenajat pentru copii, pe sub castanii și teii care au dat în floare. Am încercat să reiau prozele pe care le pregătesc pentru noul volum.

Vineri am fost bucuros că am reușit să refac o scenă pe aproape 3 pagini, apoi mergând seara în oraș, să beau o bere, la Nappali, după faza inițială de euforie, când ajunsesem pe Kiraly utca, mi-am dat seama că am scris degeaba și că a doua zi, cel mai bine ar fi să șterg tot.

Și asta am și făcut sâmbătă dimineața, apoi am petrecut două zile cu textul în față ca pe o hartă a unui teritoriu, pe care oricât l-ai privi, tot nu poți să-l cunoști, am tot sucit-o și am întors-o ca să găsesc ieșirea.

Când aproape mă dădusem bătut, mi-am amintit de un sfat bun din scenaristică (de la Roger Gregory sau din cartea lui Mc Kee?) că niciodată adaosul nu rezolvă nimic, doar împovărează textul, trebuie să găsești soluția în interior, mai bine mai tai decât să adaugi.

La un moment dat, din întâmplare, am dat peste o găselniță excelentă, corectam niște linii de dialog și mi-am dat seama că aș putea pur și simplu modifica interlocutorii, așa încât dialogul își schimbă protagoniștii pe nesimțite, iar discuția intră ca un voice-off peste scena următoare, ca printr-un artificiu de montaj în film. Apoi a fost ușor să leg în pasajele de final firele narative din scena de deschidere, erau acolo, trebuia doar să mă uit cu atenție la ce pusesem în poveste de la bun început, cum îmi spunea răbdătorul Roger.

M-am simțit ușurat. Uneori mă gândesc că mă gândesc prea mult, dar nu pot să ies din rigoarea construcției, astăzi când proza devine tot mai mult relatare.

*****

La București a fost Bookfest, o avalanșă de titluri. Am conchis cu amicul Dan, la telefon, că e greu să ții pasul cu ritmul publicării, autorii ajung să scoată o carte la un an sau doi. Sub presiunea editorială sau a contextului? Sau pur și simplu acum scriem mai mult și mai cursiv? Realitatea e rescrisă pe facebook cu o viteză uluitoare. Consumăm faptul.  Adevărul e că mi-am pierdut obișnuința să intervin pe facebook, aceste mici bucăți de viață nu produc neapărat o narațiune, ci mai degrabă fac parte din zumzet, un noise, o vibrație de fond, care dacă nu e inutilă, e cel puțiun supărătoare.

Descrierea realității imediate se suprapune peste realitatea care nu se oprește prin voia scriitorului, astfel se produc realități paralele, în timp ce o povestești pe cea care tocmai a trecut, realitatea continuă să se producă. E ca atunci când faci poze în fiecare moment, astfel încât trăirea momentului nu se mai poate obține nemijlocit.

Scriitorul e un condamnat pe scaunul de lemn care produce realitate cu întârziere tot mai mică.

***********

M-am gândit că tot scrisul acesta n-ar avea sens dacă nu ți l-aș adresa ție. Sunt într-o țară străină, într-o limbă necunoscută, și umblă cu aceleași povești după mine.

Scriu despre străinătate, așa cum se plăsmuiește ea în mintea celui care rămâne acasă.

Scriu despre străinătate ca despre o întrerupere, o despărțire sau ca o bulă de aer pe care ne-o inventăm crezând în viața de dincolo, viața care nu mai ajunge să se întâmple.

În ultimii ani am umblat în multe locuri în care m-am simțit străin, nu neapărat cu burse literare, cu munca, cu mutatul, în Paris, la Grenoble, în Timișoara, la Viena și uite, în Pecs. N-am pus Bucureștiul la socoteală, nici Craiova, deși nici acolo nu mă mai simt acasă. Undeva s-a rupt ceva, încerc să refac în scris fluența vieții de dinainte de plecarea în Franța. Îți scriu acest jurnal cu nume necunoscute și gânduri care s-ar putea să nu te intereseze niciodată, pentru mine e felul meu de a mă conecta la tine atunci când nu vorbim sau nu aud de la Laura ce mai faci.

Nu are niciun rost să scrii dacă nu te adresezi cuiva. Atunci când îți pierzi interlocutorul, îți pierzi dorința de a scrii. Poți foarte bine să te gândești la ceva sau să vorbești de unul singur, dar nu merită să scrii în fața neantului. La un moment dat, când ai început să vorbești primele cuvinte, eu m-am apucat să-ți țin un jurnal. Cu cât ai început să vorbești mai mult, mi-a fost tot mai greu să mă țin cu notițele după tine, dar acum l-am deschis și m-am amuzat recitindu-l.

Când stăteai în pat cu Laura și nu voiai să adormi, nici acum nu-ți place să adormi, îți place să îți inventez povești cu planeta oamenilor Păpădie sau furnicile noastre dragi, care nu se mai satură să vorbească la un telefon. Iar tu ai putea să stai trează până dimineața, să adorm eu povestind, să mă trezesc și să continui să inventez povești.

Într-o seara Laura ți-a spus – să știi că n-o să vină dimineața până nu adormi. Iar tu nu voia decât ca noaptea să treacă într-o secundă și dimineața să o iei de la capăt cu jocul. Te-ai foit și te-ai gândit și, isteață cum ești, ai găsit soluția – atunci, poți să adormi tu ca să vină dimineața mai repede.

Sau altă dată când mi-au spus că n-ai colorat stelele pe care le-ai desenat pentru stelele au cele mai frumoase culori în suflet și niciodată pe foaie n-o să iasă așa.

Acesta e un jurnal de cuvinte pentru tine dintr-o țară străină. Pentru că și jurnalul tău e un jurnal dintr-o limbă străină, limba oamenilor mari, unde sensurile tale devin poezii din momentul în care le rostești.

*******

Scrisul e ca o fabrică de porțelanuri. Începi să faci lucruri frumoase, lucruri în care crezi, deși la început ți-e greu și n-ai mijloacele necesare, nici mâna nu îți e prea sigură, schițezi ceva, dar imaginile din mintea ta sau, de fapt, doar senzația unei opere e cu mult înaintea posibilităților, nu știi să-ți spui nici ție cum ar trebui să arate, dar umbli cu aceea presimțire în tine și încerci să vezi la alții ce au făcut și cum au făcut. Nu găsești niciun corespondent și nu-ți rămâne decât să îți înjghebi producția ta, așa cum te duce capul.

Încetul cu încetul îți desăvârșești tehnica, te bucuri atunci când reușești să modelezi ideile, gândurile, stările, să vezi cum iau formă sub ochii tăi și apoi ai altora.

Mica ta fabrică de cuvinte începe să ruleze sensul, torni materiale noi, arzi glazuri cu irizații nemaivăzute. Dar fabrica ta stă într-o lume, nu pe o colină. Într-o zi te trezești că lucrurile se schimbă, nu e mai cerere pentru stilurile pe care le-ai dezvoltat. Nu e vorba că nu mai e cerere pentru frumos, frumosul celorlalți s-a schimbat, lucruri în culori proaste, glazuri și smalțuri care acoperă goluri de fabricație, îi vezi mulțumiți pe ceilalți, trecând doi câte doi, îmbrăcați toți la fel sau aproape la fel, uniformele societății de consum, care produce limitări în deplină alegere: toate sunt la fel. Și e nevoie să fii ca ceilalți ca să supraviețuiești, dar nu ca să fii fericit, să faci ceva cu adevărat bun.  

Producția ta devine eminamente utilitară, izolatori și superizolatori de ceramică. Scrisul tău devine ceea ce se cere.

Ești ceea știi să faci și ceea ce știi să faci e lucrul care îi face oameni să te iubească, parafrazez larg și imprecis din Hemingway. El știa prea bine că doar scrisul îl poate ține pe linia de plutire, în cercurile de oameni cu bani, cu interese, în acel echilibru instabil al omului care nu produce nimic concret, dar prin scrisul său mișcă generații care îi urmează.

Trebuie să mă adaptez realității că tot mai des că scrisul înseamnă notație, impresie, mers în viteză. Rareori cărțile se reeditează și rareori edițiile ulterioare mai fac impresia primelor tiraje. Studiile de marketing spun că dacă nu vinzi în primele 3 luni, nu mai vinzi mai nimic pe urmă.

Într-un an, doi autorul trebuie să producă ceva nou. După ce am publicat Perforatorii și am făcut valuri (dar și controverse), nu trecuseră nici câteva săptămâni de la apariție și un critic m-a întrebat ce urmează să public, i-am spus că o să-mi ia cam cinci, calculasem cât îmi luase să scriu prima carte și mai pusesem unul, de siguranță. El mi-a spus că până atunci voi fi complet uitat.

Chiar înainte să vin la Pécs am fost la Craiova, la un festival național de literatură. Un poet pe care nu-l cunoșteam, din Siret, mi-a strâns mâna și mi-a zis Felicitări. Oare de ce, l-am întrebat? Tu ai scris Perforatorii, mi-a zis. Mi s-a părut prea tânăr ca să fi citit cartea când a apărut. Nici eu nu sunt bătrân. Mi-a spus că a devorat cartea și voia să scrie un volum de poezii inspirat de romanul meu. La rândul meu i-am citit volumul de versuri. Un volum împotriva scrisului anchilozat. Apoi a vorbit cu alt scriitor tânăr, care e mort după Perforatorii, i-a scris lui Petrișor Militaru o dedicație pe cartea sa, recent lansată: Dă-mi și mie volum de poezii al lui Augustin Cupșa, sunt un fan al Perforatorilor.

Am făcut și poză după pagina de gardă. Am uitat și eu de volumul meu de poezii, un flash de la 24 de ani, care nu se mai găsește pe nicăieri. Petrișor îl găsise în arhiva redacției Mozaicul.

Mi s-a părut un obiect pierdut și niciodată găsit. Acum când am văzut galeria ”Roz” de la Zsolnay, toate acele piese recuperate de la posesori, unele cu mici crăpături sau ciobite, m-am gândit la atâtea debuturi care se așează departe, în istorie, și sunt recuperate de către un colecționar excentric. Sau nu sunt recuperat vreodată.

Scrisul e o fabrică de porțelanuri. Într-o zi n-o să se mai caute decât izolatori.

*****

Am reușit să merg mai departe cu scrisul și am mai refăcut o proză, una care-mi dădea mari bătăi de cap. Cred că în Pecs reușesc să scriu pentru că-mi aduce aminte de Timișoara, acolo unde am început volumul. Încă îmi lipsește casa noastră din Timișoara sau perioada aceea, deși era pandemie, apăruseră restricțiile și atâta teamă și neîncredere între oameni. Dar la noi era liniște și pentru prima dată după multă vreme în vacarmul auzeam păsărelele, ba chiar și câte un cocoș, broaștele de pe balta Lămâița.

Îmi plăcea că puteam sta îndelung la masă, fără știri, fără muzică, fără informații. Complet rupți de lume. Citeam, scriam, ne jucam împreună, iar noaptea ne strângeam toți trei în camera de la stradă, care avea ferestrele chiar în dreptul nucului de pe trotuar, trăgeam pătura peste noi și ziceam fie ce-o fi dacă s-o termina și lumea asta.

Dar lumea nu s-a terminat sau dacă s-a terminat și nu ne-am dat seama, înseamnă că în locul ei a început alta exact la fel. La început în Timișoara am fost puțin confuz, nu cunoșteam orașul și-mi venea să le spun tuturor – stați un pic, eu nici nu vă cunosc prea bine. Dar ei n-aveau răbdare, mergeau în ritmul lor și se așteptau ca și eu să fac asta. La început mă plimbam de unul singur pe străzile din Freidorf, pe drumul lung care merge pe lângă calea ferată, către Timișoara Vest. Totul se schimbase prea repede. De la Paris, într-un capăt de oraș, la granița dintre mai multe lumi, și care prin comparație cu Parisul îmi păreau atât de pustiite și de uitate de oameni. Apoi era pandemia, începutul restricțiilor, nu puteam să prevedem ce va urma. Laura mi-a zis într-o zi împietrită: Gata, e război. Asta înseamnă, războiul. Nu mi-era frică de război, mi-era frică de sfârșitul lumii care începe odată cu războiul, aglomerațiile de oameni, cozile și listele, înțelegerile secrete pentru câte ceva de mâncare sau pentru adăpost, cruzimea și trădarea, haosul și voia întâmplării. Mă gândeam cum o să o scoatem la capăt așa.

Apoi mă puneam la masa de scris și mi se părea că nu mai știu să scriu. Iar tot ce scrisesem era atins de validitate. Ce realitate era mai puternică decât distrucția?

Încet încet imaginea s-a făcut mai limpede pe măsura ce frica venită pe neașteptate s-a așezat în cuibarul ei. O țineam acolo, o puteam controla. O scoteam la ușă și-i dădeam drumul în grădină. Omenirea nu avea să dispară, făceam recurs la istorie, la epidemia de variolă, la gripa spaniolă, la altele. Suntem un rezervor prea mare de viață, noi, oamenii, un ocean. În ocean oricâtă apă ai turna, caldă sau rece, nu poți să-i schimbi temperatura. Asta se cheamă termostat, am aflat eu la orele de fizică. Nu poți să ucizi viața dintr-un termostat, poți să ucizi viața de pe pământ, dar nu din apă, de acolo venim și acolo se ascund germenii vieții.

******

Am reînceput să scriu după ce am trecut podul la Utvin, un sat de lângă Timișoara, unde mergeam să cumpăr pâine și altele, când în oraș n-aveam voie fără permis. Treceam pe sub viaduct și ieșeam în partea cealaltă, apoi mă opream în dreptul unui pod de pe Bega, cu traverse de fier și scânduri de lemn și mă gândeam dacă o să se rupă podul cu mine în mașină sau nu. Și după ce-am trecut într-o zi dincolo am început să scriu iarăși. Am scris o poveste care se numește Într-o zi doar praful. La locul acela, de dincolo de pod, unde cândva a fost o centrală pe apă, te luam și pe tine, uneori îți amintești neclar și îndepărtat de o curte mare, cu umbrele verzi și cu leagăne, a fost un nou început pentru mine, din mijlocul nicăieriului. Te dădeam huța și mă gândeam la ce scriam mai departe.

Pe atunci nu-l inventasem pe motanul nostru mâncăcios, dar inventasem alte povești pentru tine, cele de pe planeta oamenilor-păpădie, cu bobocul de trandafir și pe domul Papiot, care se alege cu un găinaț de porumbel în cap, după ce se plimbă ziua prin centrul orașului, îmbrăcat într-un costum alb.

În Pécs reușesc să scriu, la Timișoara reușesc să scriu pentru că sitm ritmul locurilor, intru fără să-mi propun pe frecvența potrivită. Mi-e dor de Sibiu și de aerul copilăriei de acolo, de vacanțele lungi, de vară, de spiritul care era, și e și acum în casa noastră. De asta, dintotdeauna am perceput orașul în care m-am născut ca pe ceva străin. Și ce ciudat e să trăiești în suflet cu ceva care ți-e familiar și străin în același timp.

Dar și în Craiova am scris bine, am fost inspirat de locuri pustii și de drumuri lungi, de margini de oraș și de viață, asta a fost demult de tot.

*****

Vasarely s-a întors atât de târziu acasă încât arta lui era peste tot, o purta și el fără să-și mai dea seam. L-am văzut într-un film alb negru, fără sonor, care rula fără pauze, într-o sală goală, de la parterul muzeului său. Nu e tocmai casa lui naștere, casa aceea venea dincolo de stradă, în apropiere, dar pe celălalt colț, mi-a spus Károly mai târziu, casa lui a fost demolată, așa că i-au făcut casa memorială la niște vecini. În documentar Vasarely pare nelămurit, dar e atent la fiecare detaliu, iese cu tot alaiul cultural în capul scărilor care dau în grădină, arată ceva cu mâna în fundul curții, se uită în partea cealaltă și toate capetele de floarea soarelui se rotesc după el, apoi se aplecă la urechea unei doamne elegante, care ar putea fi soția lui, îi spune ceva și se retrage. În sala de conferințe Vasarely fumează la prezidiu. Lucrările lui prind dimensiune umană. Geometrii care au ieșit din pânzele lui și au început să circule. E moda anilor `70, către sfârșit, ultímele răsuflări. Șiruri de ochelari cu rame pătrate, de ebonită, se întind de-a lungul sălii, și în fiecare pereche se învârte câte o pereche de ochi rotunzi care îl privesc cu interes. Costumele sunt drepte și înguste, pantalonii sunt niște cilindri care se lărgesc neverosimil la bază. Vasarely are și el ochelari pătrăți, își rotește privirea prin sală. Spătarele scaunelor sunt tăiate cu colțuri, oamenii stau cu umerii drepți, peste tot muchiile se întâlnesc la 90 de grade. O iluzie optică a devenit realitate.

La primele sale lucrări nimeni nu avea să bănuiască unde o să ajungă op-art-ul, poate doar Vasarely. Făcea zebre fără conturi, doar din dungi albe și negre, gâturi care se încolăcesc într-un gest de tandrețe. Pare atât de ușor și totuși e atât de greu.

Am ieșit din muzeul lui Vasarely într-un soare orbitor, am mers pe o stradă pietruită, unde stă încă în picioare cea mai veche casă din Pécs. Nici țipenie de om. De la o fântână curgea un fir subțire de apă.

Un balon cu heliu, în formă de zebră, se numește balugan.

*****

Nu știu cum se lipesc de mine momente pe care nu le-am trăit, dar care imediat ce-mi sunt evocate produc o serie întreagă de imagini și de curiozități. Muzica mea preferată e cu câțiva ani înainte să mă nasc, când apăruseră sintetizatoarele și post-punk-ul. Cărțile mele preferate sunt de prin anii `60. Când urcam o stradă în pantă din Pecs, strada care ajunge la moscheea Pașa Qasim, mă plimbam cu Gabriella Koszta, veneam de la seminarul de psihanaliză generațională și îmi povestea lucruri de mai demult. Când a venit ea în oraș, cum era aerul țării, cum erau oamenii. Îi puneam întrebări, mă fascinează enorm poveștile din anii `80, am rămas cu obsesiile de atunci, probabil împrumutate de la părinții mei, pentru că eu eram încă mic, totuși atât de clare – cum era dincolo, care era realitatea alternativă la ce trăiam noi, cum se pleca și cum era viața în afară? Iar ea mi-a spus – Îmi place orașul și îmi plăcea și atunci, când, uite, pe aici nu era stradă pietonală, era un un drum obișnuit, cu trotuar, și totuși îmi plăcea la fel de mult. Tare ciudat, în momentul acela parcă am văzut nu doar orașul, ci și momentul. Imediat în capul meu s-a făcut o serie de asocieri. Pentru că Gabriella a fost actriță înainte să fie traducătoare, m-am gândit la teatrul de stat, pe lângă am trecut de atâtea ori ca să ajung în centru, de pe Kiraly Utca, și de acolo am sărit la teatrul de marionete, care acum s-a mutat în perimetrul fostei fabrici Zsolnay, unde am fost și am văzut păpușile și marionetele, personajele și poveștile. Și mi-am zis că mi-ar fi plăcut să trăiesc în lumea aceea măcar o zi, dar asta nu se mai poate, și atunci nu ne rămâne decât să inventăm povești.

Pentru că nu știm niciodată adevărul. Și nu l-am văzut niciodată umblând gol-goluț.

*****

Primul desen a lui Csontváry se găsește pe o rețetă de farmacie. Iar rețeta aceea s-a pierdut. El își aduce aminte că a văzut o remorcă în fața farmaciei sale, în care erau niște boi care moțăiau. A făcut în grabă schița, dar imaginea aceea i-a rămas multă vreme imprimată pe retină.

Totuși nu atunci și-a dat seama că o să devină pictor. Într-o zi a auzit, când avea cam 27 de ani, a auzit o voce care i-a vorbit limpede. Vocea îi spunea că o să ajungă un artist mai mare decât Rafael Sanzio. A fost un moment de epifanie, iar epifaniile schimbă vieți, dacă nu, ar fi doar năluciri. Nălucirile pot să schimbe vieți doar dacă se repetă.

Pe urmă vocea aceea a dispărut și l-a lăsat în mjlocul întunericul. Nu știu cum s-o apuce pe drum, dar cumva și-a făcut calculul că i-ar lua cam 20 de ani ca să-i ajungă din urmă pe cei mai buni pictori și chiar să-i depășească. Până atunci fusese chimist și farmacist.

Din punctul de vedere al contemporanilor, Csontváry nu i-a ajuns niciodată din urmă pe marii pictori, a fost doar un rătăcitor, cu mintea rătăcită. Din punctul său de vedere și-a atins ținta mult mai devreme, prin intervenția divină. A umblat mult și a pictat, din când în când se întorcea la farmacia sa ca să scoată bani pentru călătoriile sale. Către sfârșitul vieții psihoza s-a accentuat, viața lui a fost tot mai dezordonată, el a continuat să picteze.

De curând o casă de licitații din Budapesta a vândut o lucrare de a sa la un preț de peste 1 milion de euro. Un milion de euro înseamnă mult și totuși nu spune nimic.

La Pécs i-au făcut un muzeu. L-am văzut astăzi, într-o zi în care am simțit multă singurătate, ca un făcut. Poate de asta a trebuit să văd astăzi lucrările unui om tare singur.

De câteva zile mă gândesc insisten acasă, Laura mi-a spus că ești răcită. Am tot vorbit la telefon, chiar și noaptea, și ne-am hotărât să-ți dăm antibiotic. Îmi tremură sufletul de fiecare dată când aud că nu ești bine, cel mai mic amănunt mă îngrijorează, aș vrea să stau tot timpul lângă tine, dar știu că uneori ca să te pot proteja trebuie să fiu în lume.

******

M-am săturat de străinătate. Dar străinătate nu înseamnă neapărat o țară străină. Am încercat să decantez ideea aceasta în volumul de povestiri la care am lucrat, inclusiv aici, la Pécs. Am revăzut de atâtea ori aceste povestiri, încât m-am săturat de ele. Scrisul înseamnă străinătate. Te avânți în locuri necunoscute, apoi încerci să le spui și celorlalți ce ai văzut acolo. Nu știu dacă asta are vreun rost. Un gest care ne-a rămas din vremuri preistorice, când grupul mergea la vănătoare, apoi povesteau seara, la foc, ce văzuseră. Mai târziu focurile au devenit televizoare. Mai târziu televizoarele au devenit plasme.

Povestind vânătorii voiau să nu se mai simtă așa de singuri și de speriați.

Csontváry a călătorit enorm de mult, dar mai degrabă a vagabondat. Se simte că nu reușit să stabilească niciun contact profund cu cineva din alte locuri. Deși uneori se aciuia pe lângă un atelier de pictură, din Paris, din Dusseldorf, sau trimitea scrisori și telegrame în țară. Picta pomi înfloriți pe colinele de la Mostar, o moară electrică de Jejce, furtunile și trecătorile din munții Tatra, călăreți la marginea mării, Ierusalim și Zidul Plângerii, migdalii de la Taormina.

În pânzele lui cerul are culori neobișnuite, stranii sau extatice, iar oamenii par stânjeniți și deconectați, chiar dacă sunt împreună. Singurele lucrări în care se văd cu adevărat oameni sunt lucrările de la început, cele mai multe portrete în cărbune, o bătrân, un bărbat cu barbă și torsul gol, surprins din semiprofil, o femeie bătrână care curăță mere. Apoi oamenii aceștia încep să se piardă.

Muzeul părea și el părăsit, încăperi fără vizitatori, doar o supraveghetoare în vârstă care se furișa prin spatele meu ca să fie sigură că nu fac poze, pentru că refuzasem să plătesc o taxă suplimentară, pentru fotografii, iar ea nu putea să creadă că nu eram interesat decât să privesc și să plec mai departe.

Toată după-amiaza m-am simțit singur și îngrijorat, deși Laura mi-a spus că ești bine și deși diseară o să mă văd cu Karoly și cu Gabriella și o să mergem la un concert frumos.

Hemingway spunea că scritorul e un om singur. Cel mai singur mă simt când nu sunt lângă voi, acasă. Dar, desigur, Hemingway n-avea cum să știe acest lucru.

*****

De vineri a ieșit iarăși soarele peste șederea mea în Pécs. Sau de fapt de joi seara, dacă poți să crezi, da, joi seara Laura mi-a zis că ți-ai revenit, doar un pic mai tușești dar nu mai faci febră. Mănânci și te joci cu broaștele țestoase prin casă, ba chiar ai și ieșit cu patinele cu rotile pe stradă. Toată ziua am stat încordat, așteptând un telefon. Și norii s-au adunat deasupra orașului, parcă stătea să plouă, dar furtuna n-a mai venit.

Am fost la un concert minunat cu Karoly, cu soția lui și cu Gabriella Koszta. Nu mai știu numele compozitorului din prima parte, dar în cea de-a doua a fost simfonia a VIII a, a lui Dvořák, nu am ami ascultat-o până acum, a fost încântătoare, generoasă și nostalgică, cum sunt vânturile la începutul toamnei, care bat peste câmpurile cosite.

Când am plecat din sala de concerte parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă. Toată îngrijoarea zilelelor se duse odată cu vântul.

Apoi am mers cu Gabriella Koszta spre casă și am vorbit câte și mai câte. Ne-am oprit într-o intersecție neluminată și am stat la taclale încă vreo oră.

De a doua zi mi-am reluat lucru. Îmi dau seama că încă mai am probleme în volum, nu sună exact așa cum mi-aș dori să sune. Poate și simfonia lui Dvořák m-a trezit, să fiu mai atent la sunete, să repet până prin exact nuanța. M-am învârtit în jurul Astronoutului ca un leu pe lângă o broască țestoasă în carapace.

La o proză scurtă dacă nu reușesc să-i dau de la început ritmul și să deschid două, trei direcții deodată, mi-e tare greu să o mai strunesc după aia. La roman e altceva. Textul curge și nu mă pot desprinde de el.

Până la urmă am reușit să mă strecor în text și să fac niște mici tăieturi, apoi m-am întors la personaje, m-am gândit mult la el, la cum interacționează și ce mai aveau el ascuns, iar eu nu știam. Dintre toate, povestirea aceasta a avut o soartă cam nefericită. Am început-o în Timișoara, m-am gândit la ea când mergeam la râu și la câmpul cu căpșuni, și am scris începutul, apoi la mutare am întrerupt-o și am reluat-o de abia după opt luni în București, când deja mă îndepărtasem prea mult de personaje.

*****

Astăzi am intrat și mai tare în text și am scos mai multe paragrafe, aproape trei pagini, apoi am refăcut firele narative, le-am înnodat capetele. Mi se pare că am reușit să mă conectez din nou cu personajele, să le las să-și vorbească natural și să interacționeze cum le vine. Eu am stat pe lângă el și le-am urmat odată ce și-au dat drumul.

Mai e ceva de lucru pe text, dar deja mă simt cu un pas mai aproape de final. Și nici până la final nu mai e mult. Noroc cu timpul acesta bun de aici și limpezimea zilelor din Pécs. Scriu cu fereastra deschisă și alături se aud studenții de la Conservator care fac vocalize sau repetă în cor. Eu mai trec câteva rânduri, ei îmi răspund cântând și asta îmi dă o senzație de dialog.

Îmi amintește de sălile de lectură, unde oamenii se îmboldesc unii pe alții să meargă mai departe fără să-și vorbească și fără să știe ce studiază celălalt.

Aseară m-am gândit la Motanul Mâncăcios sau poate că am visat. I-am făcut o navă și i-am trasat un drum, apoi i-am găsit un prieten. De abia aștept să-ți povestesc acasă.

*****

Noaptea a început să bată vântul după câteva zile de caniculă, m-am trezit să trag ferestrele care zdrăngăneau. Cred că e vântul care mă duce acasă, mi-am zis și am adormit la loc. Până dimineață patul meu s-a legănat ca într-un vagon de dormit.

Apoi a fost iarăși cald. Iarăși trec șirurile de copii care vizitează fabrica, râd și se hârjonesc. Ce-i mai frumos decât să începi ziua cu râs de copil? Vârsta fericirii noastre și acconto-ul cu care ni se cumpără încrederea în viață. Ca va fi frumoasă, că vom face acest drum de plăcere. Am început să privesc tot mai des în urmă, de fapt imaginile vin ele din trecut, filme fără proiector, care îmi săgetează capul. Amintirile acestea sunt culcușul meu pentru zilele proaste. Zilele însorite de acasă, cu părinții, duzii de pe stradă și castanii, lumina orelor de prânz, în umbra unor ani grei, când nu știam ce e libertatea, dar știam ce e copilăria.

De abia aștept să ajung acasă și să mă trezească mutra ta mică și fericită – `ai, ne jucăm?

Jocul merge mai departe, iar eu în urma ta, însoțindu-te în acest joc.

Scriu cu fereastra deschisă și vocea copiilor ajunge la mine odată cu mișcările perdelei, răsfirate de vânt. O să mă sui în tren și o să gonesc cu viteza Melcului Năsuc Mic.

*****

Ți-am împachetat medalioanele, cu flamingo și cu balena, și am mai pus pe lângă titirezul, evantaiul și celelalte mici lucruri pe care le-am primit de la Karoly Mehes și de la Maria Koltai pentru tine.

Ruladele cu nucă și cu vișine sunt în frigider, o să le așez în rucsac deasupra celorlalte lucruri, mâine dimineață. Mă pregătesc să adorm, liniștea copacilor de aici, duzi și tei, plopi arbori ornamentali, cu frunze roșii intense, e cea mai bună fugă din lume.

În urmă rămâne orașul Pecs, istoriile lui și oamenii aceștia minunați care m-au făcut să am o amintire bună să ți-o povestesc ție. Ce trebuie să strângă cineva într-o viață sunt amintiri frumoase, restul se face atât cum se face, așa cum se face.

Fără amintiri nu ai cum să te uiți înainte.

Nu am mai progresat cu cititul din Lydia Davis, nu mai reușesc să mă împac cu proza ei. Cred că pe tren o să mi-o pun sub cap sau pe cap, ca furnica din poveștile noastre și când o să mă trezesc acasă, o să-i știu toate întâmplările fără să i le mai citesc.

Eu număr în somn:

Gările ca să ajung acasă.